Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Prin Castelul Obersdach la bucătărie1

        de Gheorghe Schwartz

Ajuns din nou la acest episod din textul pierdut în calculator, scribul a fost întrerupt din lucru de o veste care l-a tulburat profund: bunul părinte Jean Teophilius Ricordi, starețul mănăstirii Ferme zu Chiuso, omul care i-a fost scribului un al doilea tată, a plecat spre ceruri, după o suferință cruntă pe care a ascuns-o față de toată lumea. Abatele Ricordi a fost omul cel mai înțelept pe care l-a cunoscut scribul, fiind, pe lângă un erudit de cea mai înaltă clasă, și un extraordinar cunoscător de suflete. Modul cum a știut el să ofere soluțiile cele mai potrivite fără a deveni nici o clipă didactic, ci doar pilotându-l din umbră spre liman pe cel ce se afla în impas, a dovedit o discreție și o modestie exemplare. Și tot discretă și modestă i-a fost – la rugămintea sa – și înmormântarea.

Cu adevărat copleșit de durere, scribul a mai rămas câteva zile în aceeași cameră care i-a fost mereu pusă la dispoziție, ori de câte ori și-a găsit liniștea în lăcașul din creștetele Alpilor. Iar bunul părinte a avut grijă de scrib și după ce a trecut la cele veșnice și i-a lăsat o scrisoare de rămas bun. Ca de obicei, între acele rânduri au fost așezate și câteva sugestii sub forma unor întrebări pe care, pasămite, abatele și le-ar fi pus sieși. Printre ele, și o trimitere la o carte despre Philipp von Hessen, în legătură cu care „scribul în mod sigur, ar avea ceva de spus”.

Dacă și așa s-a decis să mai rămână pentru a se reculege la Ferme zu Chiuso, scribul și-a luat volumul menționat din inepuizabila bibliotecă a mănăstirii și, așezat comod pe terasa de la înălțimea norilor și cu picioarele învelite într-o pătură, a zăbovit ore în șir cu cartea deschisă la prima pagină. Prezența abatelui Ricordi era încă prea copleșitoare și, chiar fără a închide ochii, îl simțea alături și îi auzea glasul întotdeauna calm. Când, în sfârșit, a început să citească, tot starețul a fost cel ce l-a preocupat: de unde a știut mereu acesta încotro să-i îndrepte atenția nevolnicului său discipol? Dacă de acolo, de sus, ar mai fi o explicație, cum de l-a putut îndruma cu atâta precizie de jos, de pe pământ?

Philipp I von Hessen, „Cel Mărinimos”, a citit scribul, a fost una dintre figurile cele mai interesante ale veacului său. Rămas de mic orfan de tată, Philipp a trăit o copilărie fără multă dragoste de mamă și a ajuns la putere la șaisprezece ani, când a fost declarat major de către împăratul Carol Quintul. Mai înainte, pe când n-a împlinit decât paisprezece ani și împăratul Maximilian l-a declarat deja de atunci apt de a-și prelua prerogativele de conducător, o conjurație i-a amânat succesiunea2 . (Subliniat cu un creion în text. Păi, și Al Optzeci și doilea a fost investit ca urmaș al Bătrânului tot la șaisprezece ani. Să fi găsit abatele Ricordi o paralelă între cei doi? Să citim mai departe!. Să-i fi recomandat această carte abatele doar pentru că se referea la epoca și locul acțiunii la care a ajuns scribul?3 ). Philipp a fost profund religios și a organizat dispute pe teme de dogmă. Mai mult, el a căutat mereu să-și justifice fiecare acțiune printr-un citat din biblie. Cum reforma i se părea că-i oferă mai multe asemenea motivații, exponenții noilor credințe îi erau bineveniți. În 1524, Philipp Melanchton îi dedic㠄O scurtă privire asupra noii învățături creștine”, iar în 1529, Philipp îi invită pe teologii din Wittenberg din jurul lui Luther și pe adepții lui Zwingli la castelul din Marburg, pentru o dispută în legătură cu modul cum trebuie înțeleasă hostia. Apoi devine sufletul „Alianței de la Schmalkalden”, o alianță evanghelică, antihabsburgică, care a reunit principii și marile orașe din nord. 

Poate pentru că nu s-a bucurat de destulă dragoste în copilărie, Philipp nu s-a putut mulțumi doar cu soția sa Christine von Saxa – pe care a iubit-o sincer - și, asemenea tatălui său, a dat iama printre toate femeile ce i-au ieșit în cale. Până ce, la fel ca tatăl său, a luat o boală lumească și a fost pe cale să moară. Sora sa a fost cea care l-a sfătuit că, dacă tot nu se poate abține de la adulter, măcar să se mulțumească să profite de o singură femeie în afară de soția legitimă mai mereu însărcinată. Era tocmai în perioada când a întâlnit la curtea din Saxa o tânără domnișoară de onoare, Margarethe von der Saale. Cu care a încheiat ceea ce a numit o „căsătorie dublă”. (Ei, aici, scribul chiar că n-a mai știut de ce a subliniat abatele acele rânduri: ele nu se potrivesc în nici un fel cu Bastardul! Dar, imediat după aceea, trimiterea a devenit evidentă.)

Cu Christine, Philipp a avut zece copii, cu Margarethe, nouă. Despre copiii Christinei știm foarte multe, despre cei ai Margarethei, mai puține. Christine i-a dăruit „doi Philipp”: pe Philipp și pe Philipp Konrad. (Aceștia au apucat ani buni să trăiască în același timp!) Dar și Margarethe i-a născut „doi Philipp”: pe Philipp Ludwig, care a trăit doar un an și pe Philipp II de Hessen-Rheinfels. Doar că băieții soției morganatice au fost înlăturați de la succesiunea tatălui lor și au devenit „conți de Dietz”.
După moarte Christinei, Margarethe s-a simțit profund umilită pentru că nu putea veni la castel decât invitată, că nu avea parte de prerogativele rangului la care a ajuns în calitate de mamă a atâtor copii ai principelui și pentru că acei copii au fost înlăturați de la succesiune. Philipp o iubea sincer, dar, cu toate insistențele, nu și-a schimbat testamentul. El, ca de obicei, și-a justificat și „căsătoria dubl㔠prin citate din Evanghelii, în primul rând prin faptul c㠄succesiunea este datoria supremă a fiecărui [om] și cu atât mai mult a unui nobil care are un rang, o onoare și un avut de apărat. Și cine este mai potrivit pentru aceasta decât primul născut, bărbat în care curge sângele tuturor urmașilor săi”. („Tuturor” fiind subliniat.) (La acest citat să fi făcut trimitere abatele? Desigur. Însă mai trebuie puțină răbdare!). Bineînțeles că majoritatea conflictelor au pornit de la subiectul moștenirii. Aici pagina este amplu subliniată. Margarethe moare în 1566, iar Philipp câteva luni mai târziu. (Și nu dorește să fie înmormântat alături de strămoși, ci lângă Christine, „prima și cea mai superioară soție”). Și, iată, în afară de Anna, ultimul copil al Margarethei, decedată la doar un an, în decurs de ceva mai mult de un lustru, începând din 1568, mor și ceilalți copii ai ei. Cu o singură excepție: al treilea fiu, Cristoph Ernest, care va mai trăi 40 de ani. În jurul lui Cristoph Ernest, starețul a trasat un cerc și a scris pe marginea paginii: „Castelul Obersdach”.

(Scribul își cere scuze pentru această lungă paranteză în legătură cu Philipp I von Hessen, însă n-a știut cum să-l introducă altfel pe Cristoph Ernest. Chiar mai mult: doar conștiința că un asemenea insert îi face și mai eclectic demersul l-a oprit pe scrib să pomenească mai multe despre Philipp cel Mărinimos care, cu toate păcatele sale, a avut un rol atât de mare prin modelul modernizării economice și culturale a domeniilor sale. Așa că scribul își cere scuze și de la Philipp I von Hessen.)
Bunul cititor poate își mai aduce aminte de părintele Marcus, cel care se deplasa în fața Trupei Bufonului Vraci pentru a-i face antireclamă. Printre martorii gălăgioși ai demersului său, s-a aflat „chiar și o contesă [care] se plângea că părintele ei ar fi lăsat-o pe ea, împreună cu trei copii mici, fără nici un venit, după ce ar fi înnebunit în acel anturaj sinistru și «le-a oferit escrocilor imensul său domeniu, cu castel, cu păduri și lacuri cu tot»”. Iar singurul comentariu al scribului a fost „Despre ce castel era vorba, scribului i-a trebuit mult timp să afle, pe când se ocupa de acum de Cel de al Optzeci și doilea”.

Căutând amănunte despre acel „Castel Obersdach” notat de stareț pe marginea cărții despre Philipp I von Hessen, scribul a aflat că se găsea undeva la vreo șaizeci de kilometri sud-est de Hanovra, că a fost ridicat în secolul al XII-lea de către Richard von Obersdach și că a fost distrus în timpul războiului de 30 de ani. Despre Richard von Obersdach, chiar n-a reușit să afle nimic, ctitorul castelului nefiind inclus în nici o listă nobiliară găsită de scrib, așa că e greu de spus dacă era cu adevărat vorba despre un conte. Totuși, ni s-a păstrat o stemă de pe steagul arborat pe donjon, un diavol argintiu pe fond albastru, iar în registrul contabil al Bătrânului apar sume plecate și venite de la „Obersd.”. (Descifrând și alte asemenea însemnări, scribului începe să i se pară că înțelege de ce nu a furat mai repede Golo cufărul Bufonului Vraci: lada trebuia mai întâi să se umple cu donații asemenea celei făcute de „tatăl contesei”.)

Castelul Obersdach avea o poziție excelentă, fiind situat în mijlocul unui codru des și cocoțat pe un deal abrupt, unde nu se putea ajunge decât pe un singur drum. Se spune că ar fi fost distrus fără intenție de către oamenii lui Wallenstein, care inițial n-au dorit decât să-i sperie pe oamenii refugiați acolo. Pe urmă, pentru ca ducele să nu afle ce minunăție de construcție aproape inexpugnabilă au stricat, o construcție care ar fi fost o folositoare pradă de război, i-ar fi pus pe localnici să-l demoleze piatră cu piatră și să niveleze locul.

În 1568, castelul era în stăpânirea Hanului Diavolul Argintiu și reprezenta una dintre „îndeletnicirile conexe”. Obersdach a fost închiriat ba ca loc secret de refugiu, ba ca închisoare temporară pentru câte un personaj înalt, ba ca hotel de lux. Personalul era bine dresat și niciodată nu au răzbit informații despre cine era tocmai găzduit acolo.

În 1560, lucrurile au început să meargă atât de bine la castel, încât Bătrânul a deschis un caiet separat „Obersd”4 . În dreptul unor date au fost făcute notări codate cu multă grijă. Oricât și-a bătut capul, scribul nu le-a putut descifra. Nici cu ajutorul unor specialiști5 . În dreptul anului 1568, tot ce a reușit să înțeleagă erau inițialele C. E. Corelându-le cu semnele făcute de abatele Ricordi, scribul l-a descoperit la Obersdach pe Christoph Ernest, al treilea fiu al soției morganatice a lui Philipp cel Mărinimos. Caietul „Obersd”, ca și alte caiete ascunse în buzunarele copertei marelui registru, conțin și fâșii subțiri de hârtie acoperite de diferite scrisuri - rapoartele trimise acasă. În 1568, de la Obersdach au sosit și vești de la Bastard6 . Textul este codat la fel ca și însemnările Bătrânului și scribul nu poate decât deduce cele notate: Christoph Ernest a judecat corect raportul de forțe dintre cei ce-și disputau moștenirea principelui de Hessen și a prevăzut dezastrul suferit de copiii Margarethei. El este singurul dintre ei care a plecat înainte ca frații săi să dispară unul câte unul. Dar unde să plece? Cel mai prudent era să nu știe nimeni unde se va face nevăzut. Dar nici el însuși nu o știa. Până să găsească o soluție, s-a refugiat la castelul din proprietatea Hanului Diavolul Argintiu. Unde a rămas mai multe luni. Și unde a fost, în acel timp, și Bastardul.

Al Optzeci și doilea, avea la data aceea aproape douăzeci de ani, însă părea de doisprezece, în ciuda smocului de păr pe care și l-a lăsat la bărbie. Christoph Ernest, conte de Dietz, era cu cinci ani mai mare. Cum să intre Bastardul sub pielea mult mai nobilului, mai distinsului și mai vârstnicului său oaspete? Mai ales că n-a știut niciodată să pară simpatic și singura relație cu alții o realiza încercând să-i facă să se teamă de el. Însă coabitarea într-un spațiu închis vreme de mai multe luni face imposibil ca doi oameni, mai ales dacă sunt tineri, să nu ajungă să-și petreacă o parte din timp împreună.

În iarna aceluiași an, Christoph Ernest a plecat spre sud. Dar nu înainte de a fi fost reținut câteva zile împotriva voinței sale. Al Optzeci și doilea i-a scris bunicului despre intenția valorosului oaspete de a părăsi Castelul Obersdach și tânărul conte a trebuit să aștepte aproape o săptămână până ce a venit răspunsul.
Scribul n-ar fi insistat asupra acestui episod, dacă nu i s-ar fi părut semnificativ pentru întreaga construcție a ceea ce a fost în realitate instituția cunoscută drept Diavolul Argintiu. Afacerile Bătrânului s-au extins treptat mult peste specificul obișnuit al unui han. Castelul Obersdach e un exemplu bun pentru a se putea înțelege, prin fața nevăzută a „îndeletnicirilor conexe”, complexitatea acelei întreprinderi. Dacă Bastardul a fost trimis, în secret și el, pentru a-l supraveghea și a-i câștiga interesul tânărului conte de Dietz, înseamnă că la castel oaspeții nu erau doar pur și simplu găzduiți7 . Se pune întrebarea de unde a avut fiul lui Philipp suficienți bani spre a închiria pe o perioadă de multe luni edificiul împreună cu personalul eficient și totodată discret, în condițiile în care a trebuit să fugă în grabă? Pe de altă parte, mai mult decât să binevoiască să-i facă onoarea micuței sale gazde de a petrece atât timp cu ea, până la urmă se va dovedi că l-a format pe Al Optzeci și doilea pentru cele ce va face în viitor.

Episodul Obersdach a fost și o etapă în călătoria de inițiere a Celui de Al Optzeci și doilea. Acolo a învățat Bastardul cât trebuie să-i cedeze pentru moment unui interlocutor și cât trebuie să rămână intransigent, cât trebuie să spună și cât trebuie să ascundă, cât trebuie să promită și cât și când să ceară. (Uneori ne luăm ca model oameni și învățăm de la ei ceea ce ei însuși nu sunt în stare niciodată să aplice.)

 1. Fragment din romanul CEI O SUTĂ – DIAVOLUL AERGINTIU
 2. Câte ironii ale istoriei! În fruntea acestei mișcări a stat Franz von Sickingen, conducătorul cavalerilor, omul care și-a pus sabia și influența în slujba reformei și care a ajutat (se spune că decisiv) la alegerea lui Carol ca împărat. Mai departe, Carol l-a impus pe Philipp cu drepturi depline. Franz von Sickingen va muri în urma unei răni primite în luptele cu Carol, iar Philipp va suferi prizonieratul și umilința din partea aceluiași.
 3. E drept că scribul ținea o corespondență regulată cu mănăstirea și-l punea tot timpul pe stareț la curent cu mersul lucrului la Cei O Sută. În fond, despre ce să relateze bietul scrib decât despre lucrarea care i-a înghițit cea mai mare parte din viață?
 4. În lădița de lemn de la Ferme zu Chiuso, scribul n-a găsit decât catastiful cel mare, un document de câteva sute de pagini, greu de aproape opt kilograme datorită și a copertelor masive cu colțari din metal. Abia întâmplător a descoperit că în interiorul acelor coperte se aflau câteva buzunare conținând caiete mai mici, printre ele și cel pe care scria „Obersd.”.
 5. Dar trebuie spus că, după pățania cu pierderea din calculator a primei variante a vieții Celui de Al Optzeci și doilea, scribul, grăbindu-se să recupereze timpul pierdut, n-a mai insistat atât ca altădată, în elucidarea unor aspecte care, iată, i-au scăpat și de prima oară.
 6. La un moment-dat, după ce Al Optzeci și doilea a împlinit 16 ani, Bătrânul l-a pus să introducă nepotul datele zilnice în registru, dar acesta nu a fost prea preocupat de o asemenea sarcină. Totuși, ne-a lăsat probe ale scrisului său, probe atât de binevenite pentru scribul de peste veacuri.

Nr. 02/2011
Reunirea Comitetului Director al U.S.R.

Premiile ARIEL

Dinu Flămând, laureatul Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” pe anul 2010

Revista revistelor
de Gabriela Gheorghișor

FLORIAN SAIOC – 80

Din Jurnal (2005)
de Gabriel Dimisianu

Pagini de jurnal (10)
de Gheorghe Grigurcu

Versuri
de Gabriel Chifu

O vizită la Cernăuți
de Adrian Popescu

Ani murdari
de Nicolae Prelipceanu

Cu padre Mărginean despre Anotimpul din Patmos
de Nichita Danilov

Sînge în „pulberile” cuvintelor
de Dumitru Chioaru

Patria poeziei
de Paul Aretzu

Existența din semne
de Florea Miu

Scriitorul și forul său interior
de Ioan Lascu

Sentimentul non-apartenenței
de Gabriel Coșoveanu

Teatralitatea romanului sub comunism
de Gabriela Gheorghișor

Mainimicul cel de toate zilele
de Bucur Demetrian

Tainele și spaimele inimei
de Daniela Firescu

Aurel Rău: Darul adus de fiecare zi
de Ștefan Vlăduțescu

Prin Castelul Obersdach la bucătărie1
de Gheorghe Schwartz

Poeme
de Virgil Diaconu

Ion Cristofor. De la fiorul liric la starea de spirit
de Mircea Bârsilă

Faptă și trezie
de Florin Caragiu

Avangardistul perpetuu (2)
de Octavian Soviany

Poem
de Cristian Belodan

În deal la Lilieci
de Toma Grigorie

Postume
de Marin Sorescu

Ratarea – sau idiotul sublim
de Claudiu Soare

Poem
de Simona Grazia Dima

Poeme
de Philip Michael Ondaatje

Eminescu și realsemitismul
de Constantin Romulus Preda

Bisericile de lemn în actualitate
de Luiza Barcan

O anumită justificare
de Octavian Anuța

Petre Tănăsoaica și „femeia lui Yerutonga”
de Ioan St. Lazăr

Poeme
de Sayumi Kamakura

© 2007 Revista Ramuri